Mihai Şora - poetul filosofiei (I)

Aflat în căutarea "rostului poetic", filosoful poesiei, poeticianul, alege calea dialogului: un timp al Prezenţei, al in-stituirii, con-stituirii şi re-constituirii expunerii adecvată unui plan care vizează un scop conturat pe măsura asigurării între ţepuşele celor mai potrivite întrebări pe care poate să şi le pună Fiinţa. "Mai Ştiutorul (Mihai Şora), Tînărul Prieten (Toma Pavel) şi Devotatul Amic (Dan Arsenie) devin protagoniştii unui dialog filosofic tulburător despre Rostul Fiinţei, constituit într-un triptic ("Sarea Pămîntului", 1978, "Afi, A Face, A Avea", 1985 şi "Eu & Tu & El & Ea sau Dialogul Generalizat", scrisă în 1988, editată în 1990). Pus în faţa "lumii cuvintelor" (dată, pre-dată, co-dată) filosoful alunecă în lumea conexiunilor (din cele existente, în cele posibile) pentru a găsi un model al lumii, o paradigmă operaţională a fiinţei, capabilă de o schemă ontologic-topologică. Circularitatea şi ciclicitatea dialogului ne fac să afirmăm, că totul se întîmplă în interiorul unei sfere de rază nulă, înăuntrul unui infinit de compenetraţie aşa cum stejarul întreg se află în ghindă (nu există, dar este, spune filosoful).

Aşadar, totul pleacă de la A Fi (ghinda), centrul unei sfere de rază nevăzută, verbul total din care purced elementele, opoziţiile, emoţia,revelarea.

Cum e posibilă poesia? Dar filosofia şi cu ştiinţele? Din ce natură profundă răsar, din ce necesitate?

De la punctele de vedere asupra poesiei (ale lui Hesiod, Ovidiu şi Platon - la Aristotel), cu invocarea originii ei supranaturale, cu "mimesisul", "ritmul şi armonia", sau "entuziasmul" (Democrit), M.Ş. se întreabă prin gura Tînărului său Prieten: "Cum se transformă, deci, o asemenea indicibilă revelaţie în opera de artă ad extra? Cum se realizează corelativul obiectiv al emoţiei poetice?" Teza se află încă pe teritoriul înşelător de dincolo de Bine şI de Rău, dialogul se desfăşoară în lumea pasională a răpirilor (uneori dionisiace), a erosului polimorf, un adevărat banchet în lipsa ispititorului. Acest model curat instituie o aşteptare a zeului. Un scontat Paradis al Posibilului ca întîlnire ("opera... stă adunată ca un resort în zona deasă a întîlnirii"), a aflării pietrei filosofale a poemului.

Problematica avută în vedere pe tot parcursul dialogului este:

1. Naşterea operei (ca punct origo al ei însăşi)


2. Facerea poemului (cu durerile facerii), închegare ca artefactum.


3. Soarta operei (poemului).

Naşterea operei e o relaţie mediată de Poet - subiectul, conceptul unei acţiuni şi morfologii divine: lui i se revelează, el găseşte "cuvintele potrivite"
"o vorbire adevărată se vede silită să torsioneze, să aglutineze cuvintele rigide şi elastice, pînă izbuteşte să le aducă la un maximum de "imitare" a precuvintelor, a vibraţiei lor proprii". Ca şi în cazul muzicii, aici trebuie să cînte golul, tăcerea dintre cuvinte, ca şi culorile pe o pînză, cuvintele trebuie să înceteze da a mai fi identice cu sine, începînd să fie.
"...nu că ceva este, ci a ceva că este..." găsind..."un subiect-obiect, un eu-non-eu, un gol-plin, date dintr-o dată, printr-o unică realitate bipolară. De la Parmenide moştenind "monolitul fiinţei", de la Cusanus "coincidentia-oppositorum", o certitudine a ontologiei lui Mihai Şora constă în faptul că pre-cuvîntul primei certitudini, poate fi însuşit de cuvinte, apărînd astfel două moduri diferite de atac a "ceea ce este": modul reducţiei (raţional, propriu Savantului) şi cel al dezvăluirii (simpatetic, al Poetului).

Aşadar, mirarea ( "în faţa nimicului acesta al faptului că" ) e "cheia adevărată şi singura cheie a tot ce ne doare pe noi de cînd ne-am întîlnit",e punctul de pornire şi premiza dialogului, (lipsa de premize, cum ar zice Husserl), Mihai Şora apelînd tot la o metodă fenomenologică de diferenţiere ontologică, dar nu prin eliminarea transcendentului (Husserl), ci în problematica subiectivităţii transcedentale, pe lîngă calea reducţiei, filosoful român mai descoperă metoda (modul) dezvăluirii, reducţia şi dezvăluirea caracterizînd cele două tipuri de mediere, cu cele două tipuri de logică aferente - tipul liniar sau arborescent şi cel circular sau helicoidal. "Dezvăluirea" aparţine registrului "activităţii atenţiei existenţial operaţionale care se desfăşoară pe ambele niveluri a fi şi a avea").

În cazul Poetului, "nivelul cuvintelor" e configurat eliptic ("se topeşte în Totul fiinţei modulate, cuvintele cîştigîndu-şi valoarea de unitate-diversitate a analogiei"), în cazul Savantului, cuvintele, din "datul întîlnirii" de pe "nivelul fiinţei modulate", se configurează hiperbolic, "etalîndu-se din Tot în pura exterioritate", ceea ce conferă Savantului un statut ambiguu-formalizator; "operaţia inversă formalizării o face Poetul: "operaţia de transfer de fiinţă (de unitate-pluralitate, adică de analogie, de densitate şi rezistenţă) fără de care ştiinţa s-ar sufoca, e o operaţie po-e ti-că (absolut indispensabilă vieţii ştiinţei, dar străină de ethosul ştiinţei"). Ştiinţele pornesc aşadar de la concepte "primitive" (Pascal), care sunt obţinute în urma unui rapt poetic. Mai departe, "ştiinţa (devine) excentrică în raport cu inefabilul ei miez pre-ştiinţific, adevăratul, inepuzabilul ei subiect şi obiect prim (pre-obiect)".

În tensiunea acestei predeterminări, există doi termeni şI o relaţie de fiinţă între un original şI o replică, între un gol şI un plin.Golul e "conştiinţa intenţionantă", "noesa", disponibilitatea la altceva, ceea ce generează cunoaşterea intelectuală (filosofia), iar "plinul" e "conţinutul intenţionant", "noema", cel ce duce la "cunoaşterea artistică", la poesie. Mimesis-ul apare deci ca o relaţie de "asemănare adecvare" între doi termeni care stau faţă în faţă, acest faţă în faţă, acest "ob-iect". Filosofia şi poesia cu-prind acelaşi lucru, unicul, "vibrant, deci liric", pe care îl redau şi îl comunică diferit. Suprapunerea dintre gol şi plin se face la nivel entitativ (ens, forma substantivizat-adjectivată a verbului a fi) şi nu ontologic ("pentru a nu face confuzia cu ontologicul heideggerian, transformare a vechiului transcedental kantian"). "... nu sunt de acord cu numita ontologie - arată M.Ş.- pentru că hipostaziază toate substantivele şi adjectivele şi verbele şi adverbele în care prinde să se articuleze (potenţial) nesfîrşita bogăţie a fiinţei, manifestîndu-se apoi toată, într-un mod indivizibil, în fiecare din contracţiile ei terminale... Astfel, putinţa de a fi ar exista înainte de a exista". Această critică la ontologia heideggeriană, poate fi aprofundată, făcînd apel la modelul adecvat al unei gramatici a fiinţei, un nou model entitativ-ontologic.
O rază de sferă nulă, are ca centru fierbinte, Universala Putinţă de A Fi, (UP) - un centru iradiant care comportă un întreg dinamism care se desfăşoară pînă la şi pe suprafaţa sferei, ca o mulţime de "posibile terminale" (PT), şi fiecare punct de pe sferă, poate deveni un centru iradiant - iată expus un fel de principiu Huygens pe canava ontologică). Pe suprafaţa sferei se pot decupa arii numite AE(actualităţi existenţiale) "pe care se proiectează mereu, cu întreg dinamismul ei formativ, universala putinţă de a fi (UP). Între UP şI AE, apar planurile "putinţelor intermediare" (PI), ca serie indefinită de niveluri intemediare. Diferenţa dintre planul lui PT şI cel a lui AE, e că PT se află în bătaia infinitului de compenetraţie al Up-ului, pe cînd AE este plasată în zona finitudinii punctuale. Pe nivelul AE, universala putinţă de a fi se închide în sferă, pe cînd, pe planul PT, UP arde încă în magma informală a potenţialităţii. (Un adevărat model de Big-Bang ontologic!). Cu alte cuvinte, fiinţa pe planul PT e încă foc, şi cunoaşte prin spectru, iar pe planul AE, se închide în sferă, ceea ce poate sugera că acea cunoaştere s-a consumat. Dacă mişcarea pe verticală e una de intensitate şi interioritate, cea pe orizontală e una de exterioritate, în raporturile reciproce ale punctelor de pe sferă; totul se subordonează gravitaţiei acelui "infinit de compenetraţie al centrului, -acest unu al plenitudinii din care toate razele îşi sug cu un capăt seva, în miriade de chipuri exprimînd-o în celălalt". Din acel Unu, din acea "contopită fiinţare (omnia in omnibus) în noaptea universalei putinţi, vine, în amiaza trecătoare a actului, această neguroasă anamneză, această amintire negativă a paradisului, care bîntuie lumea şi mereu o scoate din ţîţîni, acest sentiment indelebil al unei iremediabile ciuntiri, al incompletitudinii fără leac, acest dureros apetit de alteritate, această nestinsă foame şi sete de Tot şi de toate"...
iată arhetipul focului lent din coroana de flori a înfloririi Copacului sădit de un Dumnezeu Grădinar, arbore aflat în centru Existenţei, explodînd în seminţe, sensuri şi înţelesuri.

În drumul fiinţei de la UP la AE, apar o multitudine de "moduri de fiinţare" între care se stabilesc relaţii ne-spaţiale de comunicare, centre dinamice diferite se întrepătrund pe niveluri entitative diferite, aderînd la "comunele lor actualităţi existenţiale". Nu e vorba de o devenire hegeliană în 3..n acte, ci de un model viu, o poetică a întrepătrunderii efluviilor, spectrelor fiinţei. Exterioritatea rezidă în faptul că "aceste entităţi.. nu-şi epuizează dynamis-ul ci fiecare putinţă de a fi e un infinit în felul ei" un infinit bun (Hegel); infiniţii de compenetraţie pot rămîne exteriori şI în potenţă (nu se vor întîlni niciodată) de aici provenind drama nerostirii, a necomunicării ("nu orice poate deveni orice"). Cînd centrele dinamice coincid în locul ontologic al AE se realizează o relaţie de interioritate. A treia relaţie, de intenţionalitate ("împreună-făptuirea a două entităţi, subiect şI obiect vizat), e transcendentă ca operă semnificantă (în sensul lui N. Hartmann), opera "leagă golul pătrunzător învăluitor al subiectului, de plinul pătruns învăluit al obiectului, cu o trecere obligatorie prin desimea actului lor comun...în care, atît obiectul cît şi subiectul îşi întemeiază fiinţa". (In modelul ontologic, intentia e transcendenta si pleaca de pe nivelul "posibilului terminal" (PT), strabate calotele ingemanate in AE (actualitatea existentiala) ale subiectului S si obiectului O, intorcandu-se dupa acelasi urcus si coboras pe nivelul PT, in alt punct terminal decat cel de plecare, strabatand planurile intermediare PI 3, 2, 1, pentru a se prabusi in totalitatea UP-ului, "spre toate").

Poesia rezidă în actul întîlnirii revelate, filosofia în acela al întîlnirii mediate: "...filosofia îşi apropriază mereu puterea secundă a medierilor, cu care încearcă să domesticească (precum micul prinţ,trandafirul), unicul, în efortul ei deznădăjduit de a-l transmite. În miezul lor, şI Ştiinţa şI Poesia se întemează pe un act poetic comun , însă apoi teritoriile se separă, ştiinţa organizînd liniar elementele preexistente demersului său (Heidegger denumeşte teritoriul ştiinţelor "deja-cunoscutul")... "logica ştiinţei este, în esenţă lineară şI progresivă, iar conceptele pe care le mînuieşte univoce", pe cînd conceptele filosofiei sunt analogice , iar logica ei, una circulară, nu vicioasă, fiindcă "între a şI z se intercalează întreg alfabetul lumii...un cerc pe circumferinţa căruia se află - în generală indeterminare - un număr practic infinit de elemente logice".

Avînd în vedere acel nimic al începuturilor, " la început nu ai nimic, fiind Totul" poeticianul ierarhizează faptele lumii între aceşti poli: A fi şI A Avea. "Între polii acestor verbe generale, fundamentale, se consumă întreaga aventură a omului." Acest A Fi , la Mihai Şora e Verbul Total, Precategorial, cel care îşi anunţă prezenţa şi sensul prin Bucurie, acest superlativ al fiinţei, bucuria neobţinută în urma vreunei analize, ci dată, "Dată din capul locului".
Ce ar fi Bucuria, cea care însoţeşte sensurile lui A Fi? E acel sentiment care se pogoară asupra singuraticului Rousseau, e cutremurarea fiinţei, certitudinea colosală pe care a trăit-o Pascal, e plenitudinea şi revelaţia Totului a lui Descartes în toamna anului 1619? E bucuria sfinţilor, care după multe nevoinţe, îşi coboară mintea în inimă, trăind dumnezeirea? Să-l ascultăm pe Mai Ştiutor :
"Într-adevăr , la acest "sentiment al existenţei despuiat de orice alt afect
cum îl numeşte Rousseau , mă refeream eu adineaori, vorbind despre sentimentul originar de plenitudine care - în cazul meu cel puţin - îi conferă verbului a fi (încă nelaterat de categorii) înţelesul său cu adevărat fundamental. Desigur, însă,- ca toate cuvintele, de altfel-, nici cuvîntul plenitudine nu este univoc identic sieşi; supla sa identitate cu sine se desfăşoară sub regimul Analogiei.Aşa încît, să nu-ţi închipui cumva că eu mi-aş închipui plenitudinea de care-ţi vorbeam drept unica formă şi unicul nivel de plenitudine posibile. Cînd Pascal, în aşa-zisul lui Memorial, scria : "Foc...Certitudine, certitudine, sentiment, bucurie, pace...Bucurie,bucurie,bucurie, lacrimi de bucurie", - plentudinea care-l invadase atunci era desigur de o cu totul altă ordine de mărime decît "sentimentul existenţei" înspre care ne trimit cuvintele lui Rousseau. Dar bucuria bîntuită de infinitul viu, şi care merge mînă-n mînă cu o veritabilă explozie a cuvintelor întrbuinţate pentru a o semnifica (inclusiv a cuvîntului "bucurie" însuşi) nu împiedică deloc o altă bucurie, să spunem mai de toate zilele, obţinută nu printr-o explozie (sau, cum aşa de bine spuneai tu adineaori, printr-o implozie), ci printr-o simplă evacuare, sau poate nici măcar; doar prin dezamorsarea cuvintelor agresive datorită cărora reţeaua de finalităţi utilitare a lumii împrejmuitoare este gata oricînd să pună stăpînire pe noi" (A Fi, A face, A Avea, p.28).

de revizuit editarea, alta varianta

(publicat in revista Antares, nr. 17-18-19, august-septembrie-octombrie 1999)