Spovedanie neterminata

"Spovedanie neterminată", editura Bizantină, 2000, a Genei Geamănu este jurnalul unei convertiri. Am cunoscut-o pe autoarea acestei mărturisiri într-o perioadă tulbure şi care a marcat definitiv pe unii tineri de atunci. După revoluţie şi împreună la mineriade - repere de care nu se mai poate face abstracţie, ele aparţinîndu-ne, peste istoria imediată a unei naţii care încă îşi mai caută sensul - aşadar, Gena (să o supranumim acum Egeria), era într-adevăr acea sfătuitoare de taină de care mulţi aveam nevoie. Instinctul cultural şi spiritul de dreptate făceau personalitatea ei să capete dimensiunile unei vizionare, de tipul Ioanei d'Arc, a sfintei Thereza sau poate a Mariei Egipteanca. Deja discursul său - începuse o serie de conferinţe la Universitatea din Galaţi - gira prin autoritate acţiuni am zice de amploare, cum a fost "mini-Piaţa-Unversităţii" locală; asupra tinerilor care se adunau acolo, se abăteau uneori muncitorii care lucrau "spontan" la palatul Prefecturii de vizavi. Gena nu făcea decît să ne arate cum se poate pune în practică o credinţă în care se iniţiase prin mari eforturi înaintea noastră. Ne-a fost în acea perioadă un fel de înaintemergătoare, într-un sistem de valori bulversat, ţinîndu-ne loc de duhovnic, învăţîndu-ne şi simţind pe viu forţa rugăciunii împreună. O întreagă pleiadă de tineri i-a fost în preajmă, unii între timp devenind călugări sau preoţi, cum este şi cel care îngrijeşte volumul de faţă, Horia Nicolae. "Salvarea" Genei a intervenit în primii ani ai ultimului deceniu (debusolant), cînd începuse deja să întîlnească alte ne-norocite şi-mai-felurite prilejuri de poticnire în lume. Era limpede, după 1989, că presiunile exterioare, sociale, economice, politice şi fel de fel, induceau un alt canon de mîntuire. Într-un fel "se rezista" înainte de 1989, (preponderent cultural, oarecum pasiv), altfel "se implica" după 1990. Dacă înainte de '90, cei de la securitate o bănuiau că ascunde cine ştie ce lucruri în spatele credinţei, inevitabil, Gena nu avea cum să nu intre într-un oarecare conflict cu noile autorităţi înveşmîntate în straie "vetero - testamentare". Şi-a urmat, în cele din urmă calea, îmbrăcînd straie călugăreşti.

Jurnalul, (substanţial ca volum, circa 300 de pagini), se opreşte strategic, la începutul lui decembrie 1989. Scris într-un interval destul de lung, cu pauze de ani (poate de aici anumite zone nearticulate, situaţii previzibile, o tensiune nesusţinută ori care se pierde pe măsura dezvoltării), e structurat în cîteva capitole: "Pre-simţiri", "Căutări", "Marea ocolire", "Iluminări şi poticniri".
"Pre-simţirile" încep să fie notate în 1968-69, cînd Gena citea literatură, îşi nota filme, bîntuită de perioade de disperare - atunci autoarea căuta "o minciună mai puternică" decît cea a studiului filosofiei şi a lecturii. "Dacă aş încerca să-mi povestesc viaţa, n-aş reuşi s-o fac"..."Sînt îngrozitor de singură... De ce nu reuşesc să rămîn lîngă un bărbat?... De ce aş vrea ca bărbaţii care îmi fac curte să nu-mi ceară să se culce cu mine, dar să mă dorească, totuşi, ca femeie?"... "dacă aş avea bani... aş sta zile întregi în bibliotecă, m-aş ocupa de tot ce vreau să ştiu şi, poate, chiar aş crea ceva"... "mîine plec la Bucureşti. Trebuie să mă întorc altfel. Ori mă sinucid, scurt şi igienic, ori încep să fac curat". În acea perioadă, de pre-simţire a Sensului, descoperea absenţa, Absenţa Lui... căutările totuşi metafizice, chiar dacă pragmatic de feminine, nu-i lasă convertită natura, substratul confuz. Neavînd de a face cu impactul unei revelaţii totale şi nemediate (poate să existe mereu o necesară, suficientă şi asumată ocazie pe drumul către sfinţenie - Gena, al cărei ultim pariu, probabil acesta va fi), adoptă soluţia carteziană, în negaţia sa (eu sînt, deci Dumnezeu este), citînd versurile: "sufăr pentru tine, Dumnezeule inxistent, pentru că dacă Tu ai exista, aş exista şi eu într-adevăr". La celălalt pol, Spinoza spunea: "Dumnezeu este, deci lumea este"... Pre-simţirile sînt imperfect oglindite în omul încă păcătos, durerea devine "verbul vieţii individuale". Tot acum, e percepută şi necesitatea lepădării de sine: "Nu, eu nu de mine am nevoie. Am nevoie să scap de mine!"

Jurnalul consemnează micile-mari "întîlniri" culturale, "prieteniile ca formă de rezistenţă", pe care într-un fel sau altul, le-au cultivat toţi cei care au ales să reziste spiritual în timpul comunismului. Oscilînd între căutarea unui loc în "cenuşa proprie" şi evadarea dintre ruinele unei lumi în disoluţie de valori şi conştiinţă, găsind repere (livreşti, teologice, spirituale) ca nişte străluciri pe un cer absent, Gena dă cele mai grele lupte cu sine. O schizofrenie a trupului cu mintea duce la întrebări, situaţii şi stări încordate, precum şi la căderea într-o dialogicitate (cum ar zice Mihai Şora), opusă stării de sfinţenie şi naturaleţe... Dezacordul nu este numai între eu şi lume, ci între "eu, lume şi altceva"; ceva ce nu va descoperi decît cu greu... "Nevroza nu era pe fondul dezacordului dintre eu şi lume, ci dintre eu şi lume pe de o parte şi eu şi altceva, pe de altă parte". "Gena, dacă tu crezi că lamentarea în cuvînt scris e disciplină, te înşeli. Nu-ţi ajută la nimic. Laşi urme, dîre şi atît!". Căderea în dialogul cu propriul gînd nu e un truc scriitoricesc, dealtfel miza stilistic-estetică în jurnal aproape că nu există: "Oricum, te ard, falsul meu jurnal: tu eşti batista în care îmi suflu nasul cînd plîng...." Greu de spus în ce măsură, autoarea este atrasă de filosofie sau filosofeme; jurnalul are de multe ori aspectul unui lucru de uz personal; nefiind a unui filosof sau scriitor propriu-zis, mărturisirea urcă pe treptele unei "maxime moralia", totuşi destul de greu de circumscris, ca să fie regăsită necesar, mai tîrziu, după convertire, în "jargonul" creştin. Jurnalul e mai mult un ghid practic al unei deveniri strict personale, ciudate, dovada unei justificări proprii, uneori deosebit de ascuţite, chiar răutăcioase, greu de generalizat: prea multele întrebări, retorismul, gîndirea "slabă", care nu "aderă", tipic feminină, se cantonează prea mult în moment, fără a încerca o sinteză a propriului destin. Prin recul, Gena joacă rolul unui salvator al omenirii, reiterînd un întreg traseu de salvare - şi dacă nu al său în integralitatea faţetelor umane, de acceptare şi resemnare, atunci măcar a existenţei sale de creştin pe care o descoperă ca şansă şi posibilitate pe calea unui soi de reflexivitate asupra unei "credinţe pure", canon autoimpus, prin care are din nou acces la totalitate. "Ce s-ar întîmpla dacă toţi oamenii ar fi fost ca mine?" În mod sigur, cauzalitatea e inversată în cazul încercării unui răspuns. Că nu s-ar mai fi ajuns "aici" e o formă de răspuns implicit...

Cîteva întîlniri esenţiale (admirabile) îi marchează destinul. Una a fost aceea cu Alice B. (Botez, nn). "Nici un joc din cele propuse de ea nu este posibil pentru mine. Îmi pare rău pentru ea ori de cîte ori o oblig să mă mintă încurajîndu-mă. Nu pot să mă apuc de scris". "Perioada Alice" e plină de trăiri evanescente, exultante, scriitoarea îi prilejuieşte şi alte revelaţii (livreşti, spirituale), chiar dacă Gena e convinsă că "nu există răspuns valabil de la un spirit la altul". "Cine a vrut ca să iau de la Alice tocmai această carte despre Simone Weil? Alice? Mă cunoaşte chiar atît de bine?" Simone Weil o "converteşte" în exces. Citatele sînt remarcabile, ca şi "dialogul" prilejuit, îndoielile, altele şi mereu altele... Întîlnirile culturale nu diminuează tensiunea neliniştilor esenţiale. În perioada de căutări, Gena comentează supărată pe unele "mentalităţi creştine", cum că Dumnezeu, creatorul tuturor făpturilor, poate să se "supere" pe creatura sa! "Cum aş putea să mă închin unui Dumnezeu care se supără ca şi mine, ca şi vecina mea? Să se supere şi să ne părăsească! Mai bine un dumnezeu impersonal". Sau: "Sacrificiul Lui a fost tragic şi inutil dacă eu şi milioanele de semeni ai mei sîntem mai răi şi mai nesimţitori decît cei care L-au răstignit". Ce metamorfoză va suporta Gena, cînd peste cîţiva ani, va fi întîi revoltată citind Epistola către romani (9,18), apoi imediat va accepta fără condiţii, că cineva poate fi "vas de ruşine", fără să aleagă! Acum e în perioada în care va adera la practica yoga. "Ascetismul creştin îmi este străin, pe cînd adevărul indian, atît cît pot să-l întrezăresc, îmi e cunoscut. El afirmă că tot ce mi se întîmplă este neesenţial, îmi este străin, chiar dacă, uneori figurez în evenimente... Ce nu cred, însă, că voi căpăta vreodată, va fi indiferenţa, detaşarea faţă de alţii, faţă de suferinţa umană în general, de suferinţa inocenţilor, de degradarea, mereu mai accentuată a omului. Sînt bolnavă de milă şi nu cred că mă voi vindeca...". În jurnal, digresiunile poetice sînt bine susţinute, ("sînt singură în mijlocul unui gol mic, dincolo de care, forfoteşte întreg universul, străin şi rece, dar, care e gata să se însufleţească ca mine, cînd mă revărs în el. Dacă închid ochii şi ascult, dacă-mi las pielea să tresară la răcoarea nopţii, dacă privesc pe fereastră, intru acolo de unde fug în clipa în care spun sînt singură"), durerea, o temă perpetuă: "durerea este un fel fascinant de a fi viu, poate singurul fel... durerea trăită total, profund, în linişte, devine o înspăimîntătoare bucurie! Durerea trăită lucid, devine clarviziune şi te dilată pînă la marginile universului, luminîndu-te cumva..."

Să amintim cîteva din "întîlnirile" Genei, cele care îi produc "frisoane de recunoaştere": Platon, Eliade, Jung, Guénon, Vivekananda, Dante, Bachelard, Gabriel Marcel, Céline, Emerson, Oriana Falloci, Knut Hamsun, Th. Wilder, Jankelevitch, Exupéry, Julien Green, Ibsen, Alice Botez (mai ales cu "Iarna fimbul" şi Triptic"). La 37 de ani, vede o cale valabilă doar în Yoga, unde are unele succese care îi ostoiesc întrucîtva dorul de divinitate. Totuşi, în contradicţie cu doctrina, gîndeşte cumva creştineşte, vrea să-l întîlnească pe Dumnezeul persoană: "Mă voi purta de parcă ar fi: Vreau să cred că este. Fără El nu văd calea spre perfecţiune, cunoaştere şi sens şi nici nu mai pot trăi fără sens. Şi nici nu pot muri."... "simt că sînt creată de Cineva şi acel Cineva, dacă ne-a creat nu poate să nu vrea să-L întîlnesc! Dorul meu de lumină e prea mare!" Recunoaşte că practică o "yoga deformată şi personală", care o ajută, dar nu-i ajunge..."Fiindcă liniştea şi pacea pe care le găsesc în acel tărîm, nu reuşesc să mă apere şi după ieşirea de acolo." Pentru ca atunci cînd va deveni creştină, va accepta degradările vieţii, va mulţumi pentru ele, încadrîndu-le în "cîmpul semnificativ al vieţii devenite dialog cu Iubirea divină". Ştiinţa, cunoaşterea, credinţa pot începe numai după ce a fost asumată asemenea asceză, altfel ele lucrează în gol.

Visul premonitoriu "de la Bran" este providenţial ca punct de inflexiune în existenţa Genei: urca un munte perfect conic, alături de alţi "bidimensionali", spre Aleph-ul ce aştepta în vîrf. Pe cînd credea că se află la jumătatea drumului, îi iese în cale un moşneag în costum românesc, în "carne şi oase", cu toiag în mînă. Nu lipseşte picătura de absurd care autentifică realitatea visului: bătrînul o întreabă "ce caută pe versantul burgheziei". După ce îi arată că nici n-a pornit spre vîrf, îi spune să "ocolească Muntele de trei ori"... "Ca să uiţi de unde ai plecat". Şi apoi cuvintele: "Să ocoleşti muntele şi nu ce-ţi iese în cale!". Urmează "Marea ocolire"... Acest vis-pildă are un termen de infailibilitate nedefinit. Totuşi, undeva, într-un interval veridic trebuie să se realizeze - sub puterea avertismentului, Gena renunţă la regulile impuse de yoga. După ce oaia rătăcită se întoarce acasă, "moşneagul din visul de demult, îmbrăcat în alb, aproape transparent, m-a îmbrăţişat - era ca o ceaţă tandră - şi mi-a transmis ceva de nedescris, o mîngîiere-cîntec suspin-bucurie! Apoi mi-a zis - şi cuvintele erau nearticulate, ca vîntul - Ştiu...Ştiu...Ştiu... ai vrea să mori". Întîlnirea cu părintele G (Galeriu, divulgăm noi), ce întruchipează personajul providenţial e decisivă pentru Gena. Îşi face o analiză minuţioasă a traseului existenţial, înainte şi după yoga: "yoga a adus cu sine salvarea şi miracolul"... "şi aş fi ajuns poate în extazul mistic cel mai pur dacă n-aş fi avut senzaţia, certitudinea chiar, că e o minciună, că problema mea nu poate fi rezolvată astfel". Trăirile extatice odată demascate îi lasă viaţa iarăşi goală şi atunci caută mai adînc. Renunţă la tratamentul nevrozelor cu metode de spital de psihiatrie, la tentaţia sinuciderii, a nebuniei, a negării cu obstinaţie a "falsei obiectivităţi a lumii". Se priveşte ca pe un caz şi se spovedeşte prin scrisori şi faţă către faţă părintelui G., poruncă cu poruncă. Îşi probează şi analizează castitatea în diferite încercări, renunţînd la "plăcerile trupului", urmînd sfatul părintelui ("voluptatea e egoistă şi deci este păcat"), crede împotriva raţiunii şi a cîrtelilor, citeşte sfinţii părinţi, în special Sf. Nicodim, Sf. Simeon Noul Teolog, Filocaliile. "Dorinţa erotică nu e nici atît de puternică şi nici atît de imperativă în sine. E mult mai uşor de stăpînit şi uitat decît foamea, de exemplu. Deci ea nu este o necesitate vitală". Viaţa creştinului de azi, invadată de "emancipare" - sexuală, culturală e mult mai greu de convertit cînd chiar trăirea mistică e dată ca exemplu de stare a conştiinţei echivalentă orgasmului... "nunta ca simbol al unirii mistice a fost transformată în orgasm" şi se întreabă: "cum să afle şi să creadă un tînăr de astăzi că este păcat să faci dragoste?" Pasajul în care părintele G. îi cere să îngenuncheze în biserică, meditînd la icoana crucificării e capital şi redat ca moment culminant: "A fost un moment cumplit: privind sfînta icoană am avut senzaţia că alunecă pînza ce acoperea coapsele Mîntuitorului. Sufletul meu a urlat: Doamne! şi faţa blîndă şi îndurerată m-a ajutat să mă prăbuşesc în genunchi. Am uitat unde sînt, am uitat că mai sînt şi alţi oameni în jur. De fapt nu-mi mai amintesc nimic. Doar că am plîns şi că atunci cînd m-am ridicat eram alt om. Alt om însă urma să fie. Nu e ciudat? Eram alta, dar abia, abia urma să devin ceea ce deja devenisem la picioarele Mîntuitorului meu". Se roagă: "Doamne simplifică-ne pînă la a fi oameni". În ceea ce o priveşte, hotărăşte: "cînd mă voi curăţi, nu voi mai stîrni nimic păcătos în semenii mei". Comunică cu florile - simte pe dinlăuntru bucuria şi tristeţea celorlalţi, ştie că e luată de mînă şi dusă Acolo! Crede cu smerenie că are preştiinţa viitorului de după moartea trupului, "ca arvună", pe măsura "dorului" ce o mistuie. În jurnal nu literaturizează nimic. Primeşte totul ca pe un mesaj decodificat prin iubire - actul spontan al efluviilor sale, puterea fiinţei măsurată cu măsura sa, înfruntînd ispita care vine prin ceilalţi, fără să aibă dreptate, ci prin iubire. Uneori se teme să nu se fi "rătăcit în imaginar". Întrebarea rămîne: oare odată cu convertirea, îi vor dispărea şi nemulţumirile, nu va mai percepe anomaliile sociale, obiceiurile obscure ale oamenilor? "Alipirea de cele din lume vine din uitare... Înainte era din uitarea dezgustului, pe moment; acum, din uitarea gustului celui nou, din păcate. Nici înainte însă, şi nici acum, uitarea nu era şi nu este profundă, totală. Întotdeauna, tot din ce aparţine lumii se arată şi are aerul acela de parcă ar fi adevărat". Totul depinde de liniştirea propriei dureri, a propriei percepţii (într-un solipsism resemnat şi hieratic?). Jurnalul nu răspunde. Cu cît trăirea e mai profundă, mai totală, cu atît e exprimată mai nesatisfăcător, mai neprecizată, ca într-o lege spirituală de indeterminare. Prin aceasta, orice spovedanie este neterminată, cu speranţa însă de a nu rămîne incompletă. În lupta cu gîndurile trece prin cele mai cumplite îndoieli, mintea îi rămîne în iad (Sf. Siluan Athonitul) adică mai bogată şi mai disperată, pînă la trăirea dorului metamorfozat într-un prea plin de negativitate, poate ca o contrapondere a momentelor în care "manierismul" credinţei trebuie depăşit, găsind în părăsire, tot o formă de iubire. Cînd i se reproşează că riscă să "cadă în folclor", că e deajuns unirea spirituală cu divinitatea, ripostează: " e o mare diferenţă între trăirea religioasă în registrul speculaţiei sau sentimentului şi cea trăită integral. Omul este trup şi suflet. Prima e un fel de jubilare sterilă, un fel de himeră care este un pe de altă parte a vieţii şi care dispare cu prima durere de stomac. Cea integrală e devenire, naşterea din nou, trecerea la fiinţă, cu toată fiinţa ta".

Dacă o convertire prealabilă, livrescă, exista, după un ocol prin Yoga, Gena ajunge la teologie şi creştinism pe o cale mai degrabă supra (extra) senzorială. Avînd o pregătire filosofică, ne-am fi aşteptat poate la polemici sau speculaţii care au ieşit la iveală după '90 (că omul lui Kant e iluzoriu, că existenţialismul e o filosofie a morţii zilnice, că Hegel şi Platon au fost părinţii totalitarismului). Dimpotrivă, din reperele pe care le presară ca nişte borne personale pe traseul său spiritual, Gena mai degrabă cochetează cu literatura, cu proza, analiza psihologică. Adevărul este că nu există o smerire mai mare decît aceea de a scrie o carte. Gena găseşte această cale de a scăpa de orogoliul momentelor de autoiluzie, de îmblînzire a şirului propriilor deşertăciuni. Sfinţii scriitori de altădată, astăzi au devenit "scriitori sfinţi", iată ispita! Dacă a fi scriitor prin sfinţenie e ceva fortuit, a fi sfînt prin scriitură, e aproape imposibil. Discutînd la limită, poesia pentru sfînt este o ispită, indiferent ce ar căuta ea să exprime. În legătură cu logosul, dar şi cu realitatea distinctă şi distructivă a limbajului omenesc, cu experienţele sale eşuate, actualmente, chiar şi un sfînt îşi poate pierde credinţa. Sfîntul e mai bine să rămînă scriitor prin sîngele său (nu hemografiat, ci martirizat), un "poet" tăcut. Ce mulţumire ar avea, cînd începînd să scrie, chiar a devenit scriitor, cu preţul pierderii sfinţeniei?

(publicat in revista Akademia...)