Fenomenul Pessoa - un poet proteic

Pessoa te pune brusc în faţa unei crize de identitate - identitate culturală, mai ales. Nu e ca şi cum ai citi Homer, Cervantes, sau Shakespeare. Pessoa se face cunoscut în Portugalia de aproximativ 30 de ani, "cel care a zămislit mai mulţi poeţi în unul singur", rămînînd un cvasinecunoscut în timpul vieţii. Scriitorul s-a născut în 1888, la Lisabona, a debutat în 1912 în revista A Aguia, publicaţie a mişcării Renaşterea Portugheză, cu articole despre noua poezie portugheză, a publicat volumul de poezie Mesaj în 1934, pentru ca un an mai tîrziu, să evadeze "în noaptea teribilă", din "iluzia spaţiului şi timpului", din "falsitatea evoluţiei", la numai 47 de ani. Poeme de-ale sale au mai fost tălmăcite de Ştefan Augustin Doinaş, ori au apărut prin reviste sub identitatea vreunui heteronim; o imagine clară nu exista despre el: Pessoa are acum de transmis publicului român o Odă maritimă care apare într-o traducere (excepţională, din cîte se pare!) realizată de Dinu Flămând la editura Univers, editură care ne mai fericeşte din cînd în cînd cu astfel de cărţi, cum sînt Poemele lui A.R. Ammons, Mîine fără mine, a lui Alain Bosquet, În inima de rubin, a Birgittei Trotzig etc.

Ca orice portughez, Pessoa călătoreşte pe mare ("eu nu evoluez, eu călătoresc", spre "un Orient mai la răsărit decît Orientul", cum va spune într-un poem). Într-un fragment de odă, va cînta Orientul, "de unde vin toate lucrurile, ziua şi credinţa/...Orientul pompos fanatic şi cald... budist, brahmanic, şintoist, care are tot ceea ce noi nu avem, care este tot ceea ce noi nu sîntem, Orientul unde - cine ştie? - Cristos încă mai trăieşte poate şi azi". Cavaler al extremelor, pe valurile de magie şi arome ale plantelor aducătoare de halucinaţii, nu se va opri în portul tău decît păşind pe un chei "Un chei, da, oarecum material/ Real, vizibil în chip de chei, un adevărat chei/ Cheiul Absolut după al cărui model imitat în mod inconştient/ evocat în mod insensibil/ Ne construim noi oamenii/ Cheiurile din porturile noastre/ Cheiurile noastre de piatră actuală ţărmurind o adevărată apă/ Care de îndată ce-s construite se dovedesc a fi/ Lucruri -Reale, Spirite-Lucruri, Entităţi de Piatră-Suflet/.../Ah, Marele Chei de la care plecăm pe Nave-Naţiuni!/ Marele Chei Anterior, etern şi divin!" (Odă Maritimă).

Format ca poet în jurul unor reviste avangardiste, în primele decenii ale secolului trecut, în primul rînd revista Orpheu (1915), de care se va lega numita "triadă glorioasă" alcătuită, alături de Pessoa, de Almada Negreiros şi Mario de Sa Carneiro, va înrîuri generaţiile imediat următoare de scriitori, cum ar fi grupul Prezenţa, cu Miguel Torga, Jose Regio etc. Pessoa, ca teoretician al grupului său, promovează estetici şi poetici originale: "paulism", "intersecţionism", "senzaţionism": poetul practică un soi de post-simbolism calchiat pe exaltarea simţurilor, antimetafizic, antimistic dar ezoterist cu ironia unui sens ocult ("Singurul sens ocult al lucrurilor este că ele nu au nici un sens ocult"), cităm după Jose Augusto Seabra, semnatarul prefeţei, marele specialist pessoan (cum îl prezintă Dinu Flămând).

Pessoa vădeşte influenţe din Milton, Byron, Shelley, Poe şi mai ales Whitman, pe plan teoretic are afinităţi cu Hegel, Nietzche, Schopenhauer, oscilînd de la simbolismul francez la empirismul naiv şi idealismul de tip Berkeley, între materialismul vulgar şi fenomenologia pecepţiei, cum ne-o confirmă Seabra.
Fernando Pessoa, "cel care se dorea el singur, o întreagă literatură, plasat la încrucişarea mai multor revoluţii poetice" este un caz în literatură din cauză că s-a manifestat ca voce plurimorfă: eu liric, filosof şi gînditor-teoretician sub o întreagă pleiadă de nume (heteronime): Alberto Caeiro (considerat maestrul celorlaţi, inclusiv al lui Pessoa), Ricardo Reis, Alvaro de Campos (poetul inginer, care exaltă în mari ode senzaţionismul trans-futurist, fiind tot ceea ce nu este Pessoa), Coelho Pacheco, Alexander Search, Charles Robert Anon, Jean Seul, Antonio Mora, Raphael Baldaia. Şi tuturor acestor nume, "le-a mai adăugat un semi-heteronim, Bernardo-Soares, cît şi alte personalităţi literare numite Vicente Guedes şi Baron de Teive" (Jose Augusto Seabra).

"E clar că suntem în faţa unei unităţi plurale a fiinţei poetului, şi că Pessoa ni se indică, psihologic vorbind, ca un eu pluri-scindat, de tip schizoid, ca o persoană înclinată spre des-personalizare şi simulare" (Şt. Augustin Doinaş, Atlas de sunete fundamentale, ed. Dacia, 1988).

Acest şoc incită la explicaţii şi cercetări. În epocă, prin declaraţii în presă, scrisori fictive, mărturisiri simulate, misive heteronime, polemici şi ironii autoorchestrate, se acreditase ideea existenţei reale a tuturor acestor autori. Ştefan Augustin Doinaş este de părere că acest fenomen al multiplicării eului creator "nu face decît să împingă la ultima consecinţă practică, de ordin exterior, existenţa unor date psihice care se pot întîlni şi la alţi creatori". Astfel, Ion Barbu est un poet triplu ("pann-liric echilibrat, în primele poeme, hermetizant în Joc Secund, ludic-balcanizant în ciclul Isarlîk"), Holderlin practică şi el trei arte poetice diferite, de la poeziile idealist-schilleriene, trecînd prin strofele antice şi ajungînd la marile imnuri şi exemplele ar putea continua.

Seabra analizează şi reconstruieşte personalitatea lui Pessoa, cel care îşi trimitea scrisori în copilărie lui însuşi, citînd cîteva din justificărle poetului proteiform: "Punctul central al personalităţii mele ca artist e faptul că eu sînt un poet dramatic; am, în permanent, în tot ceea ce scriu exaltarea intimă a poetului şi depersonalizarea dramaturgului". Sau: "Am creat înlăuntrul meu mai multe personaje distincte între ele şi distincte de mine însumi, cărora le-am atribuit diverse poeme ce nu seamănă cu poemele pe care eu, cu sentimentele şi ideile mele, le-aş scrie. Numai astfel se cuvine să fie luate în seamă poemele lui Caeiro, Ricardo Reis şi Alvaro de Campos. Nimeni nu trebuie să încerce să caute în vreunul din aceste poeme idei sau sentimente de ale mele, fiindcă multe exprimă idei pe care eu nu le accept, şi sentimente pe care niciodată nu le-am încercat". Prin aceasta, nu ni se explică realitatea, creaţia în sine a mai multor personaje distincte. Aceasta este o utopie. Dacă mijloacele de expresie, motivele, tehnica, universul semantic pot fi calculate, dozate, transpuse, translatate, sentimentele, ideile, nu numai că nu ţin de mai multe personalităţi, ci dimpotrivă, aparţin unui univers metafizic uman comun, indiscernabil. Diferă doar expresia lor. Pessoa ar vrea să spună că la baza acestor expresii diferite stă o predeterminare deliberată a unui univers imaginar, a unui posibil pur. Nu poţi disimula sentimente şi idei, spunînd că tu nu le-ai avut sau încercat niciodată. Pentru că autentificîndu-le în imaginar, ca creaţii, ele devin şi fac parte din tine. Un tehnician al cuvîntului, un artefacturier, cum este şi Doinaş, şi-ar putea explica şi ar putea admite că un poet autentic chiar, nu e nevoie să constituie un "sunet fundamental", "o voce inconfundabilă în concertul poeziei mondiale". În universul infinit al exprimărilor şi formelor poetice, care se supune, se modulează pe limitele unei aceleiaşi forme subiective, sensibile, afective, unicitatea, originalitatea unui creator ţine şi este posibilă datorită unei baze unanime de receptare, pe fondul unui acelaşi sensibil obiectiv. În planul în care lumea ori subiectul generează poezia, nici nu mai contează existenţa unei voci distincte. Se cîntă în cor. În celălalt plan, metafizic, poeţii fac posibilă lumea (după ce Creatorul le-a pus-o la dispoziţie). Într-un plan, unii pot fi poeţi (eventual autentici), în celălalt, Poezia există. Între poezie şi poeţi e o diferenţă de ordin de fiinţare. Poetul poate lua poezia în posesie cu mijloace mundane sau Poezia îl poate lua în posesie pe poet cu mijloace metafizice ce ţin de inspiraţie. Între cei doi poli, poet şi poezie, inspiraţia este un fulger, o legătură electrică de sus în jos. În fine, revenind la Pessoa, acesta s-a dorit să fie el singur o întreagă spiţă poetică: un eu plural este posibil, dar numai un singur eu autentic. Şt. Augustin Doinaş caracterizează astfel vocile poetice ale lui Pessoa: "Fernando Pessoa (concentrat, solemn, şi vizionar, bîntuit de imaginea unei Portugalii văzută metafizic, ca şi de etica activistă a unor figuri naţionale de legendă) scrie în formă tradiţională. Ricardo Reis (anacreontic şi meditativ, lapidar şi rafinat, pastişînd uşor lirica latină), Alberto Caeiro (anti-metafizic şi naturalist, senzualist şi sceptic, prozaic şi amator de notaţii realiste), Alvaro de Campos (agitat şi patetic, angrenat în ritmul trepidant al civilizaţiei moderne, scuturat de nelinişti adînci, uneori livresc), Caelho Pacheco (spirit de avangardist, metaforizant la modul suprarealist, cultivînd expresia intelectual-abstractă) şi alţii, scriu în vers liber... primul este prizonierul liber al formei pe care şi-a ales-o, în timp ce ceilalţi sunt sclavii libertăţii ce li s-a dat".
În cazul lui Pessoa, după Doinaş, este deci vorba de o "diferenţă internă între mai multe ipostaze ale aceleiaşi personalităţi poetice". Vocile colaterale sînt imperceptibil înrudite, "ca şi cum singurul lor blazon, ar fi fost desprinderea de Pessoa", cel care "ar fi fost atît de obsedat ca toţi ceilalţi să fie altfel decît el însuşi, că nu s-a mai preocupat suficient de individualizarea lor".
Receptarea poeziei lui Pessoa anulează temporalitatea liniar crescătoare, punîndu-te în faţa a mai multe "prezenturi", cele de care vorbeşte Aristotel.
Nu am încercat să depistăm cine ştie ce oculte chei de lectură: "S-ar zice că mă prefac şi că mint/ În tot ce scriu. Nu-i aşa./ Eu pur şi simplu simt/ Cu imaginaţia./ Nu-mi folosesc inima.//...Iată de ce scriu situat/ În mijlocul lucrurilor îndepărtate,/ Ataşat de ele dar dezlegat./ Serios doar în cele imaginate./ Iar de simţit? Simtă cel ce citeşte!..." (Acesta).
Subiectul ar trebui să incite la o lectură în absolut, indiferent la clauzele circumstanţial-poemo(poeto)-dramatice, cum decodifică Seabra drama eului liric la Pessoa, localizată în interiorul limbajului poetic. Citiţi poemele aşa cum sînt ele, din toate acestea, reţineţi doar poemul!, ne strigă Pessoa...
Oda maritimă aparţine aproape în exclusivitate lui Alvaro de Campos, latura extravertită a ego-ului lui Pessoa: "Să simţi totul în toate felurile/ Să trăieşti totul din toate locurile/ Să fii acelaşi lucru în toate modurile posibile simultan/ Să realizezi în sinea ta întreaga umanitate din toate clipele/ Într-un singur moment difuz, abundent, complet şi îndepărtat...Să ai toate opiniile/ Să fii sincer contrazicîndu-te de la un minut la altul/ Să te deteşti pe tine însuţi într-o totală libertate a spiritului/ Să iubeşti lucrurile asemenea lui Dumnezeu" (Trecerea orelor, odă senzaţionistă). Patentul e limpede withmanian, cel dedicat şi credincios senzaţiilor, simţurilor, cum spune chiar cel numit Walt, mai primitiv dar mai natural: "cred în carne şi pofte, / să văd, să aud să ating toate aceste minuni, şi / fiecare părticică din mine e o minune / pe dinafară şi pe dinăuntru sînt dumnezeiesc şi / sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau/ care mă atinge/ Mirosul subsolurilor mele-i mai îmbălsămat ca orice rugăciune/ Capul meu stă mai sus decît orice biserici şi biblii/ şi crezuri". Pessoa îi dedică un poem marelui său părinte, frate şi cheie de boltă a Universului pe care îl supranumeşte "frate al meu în Univers", "mereu modern şi etern, cîntăreţ al concretului absolut,/ concubină focoasă a universului dispers/ Mare pederast frecîndu-te de diversitatea lucrurilor,/ Sexualizat de pietre, de arbori, de persoane, de profesiuni/ Rut al situaţiilor trecătoare, al întîlnirilor întîmplătoare, al purelor observaţii/... Marele meu erou pătrunzînd înăuntrul morţii în salturi/ Şi cu mugete, ţipete, răcnete, salutîndu-l pe Dumnezeu!" Chipul lui Walt capătă dimensiuni fabuloase, excedînd universul palpabil, epidermic şi trepidant al prezenţei imediate, exhibînd un holos superficial, în care propriul chip este răsfrînt ca în găurile unei oglinzi uriaşe. Exponent al viciilor mărunte personalizate într-un "frate geamăn al tuturor elanurilor", într-o "bacanală a tuturor ofertelor", "Jean-Jacques Rousseau al unei lumi ce trebuia să producă maşini, /Homer al părţii insaisissable din fructul carnal, / Shakespeare al senzaţiei ce începe să funcţioneze cu aburi,/ Milton-Schelley la orizontul Electricităţii de mîine!/ Demon al tuturor gesturilor,/ Spasm în interiorul tuturor obiectelor forţă,/ Souteneur al întregului Univers/ Prostituată a tuturor sistemelor solare..."... simţi că o mutaţie colosală şi de neoprit a inundat şi pervertit din acel moment firea omenească, de care încă nici aceşti iluştri numiţi nu au fost conştienţi, o nouă, profundă şi colosală cădere cu care dacă ei mai îndrăzneau să cocheteze, astăzi nu ar mai putea-o nimeni cînta, clama sau blasfemia în vreun fel.

Pe mare nu este pirat, dar le cîntă nelegiuirile, predîndu-se masochist: "Ah, piraţii, piraţii!/ Setea de nelegiuiri combinată cu ferocitatea/ Pofta de lucruri absolut crude şi abominabile/ Frămîntînd ca un soi de rut abstract trupurile noastre slăbănoage/ Nervii noştri feminini şi delicaţi". Vrînd să trăiască şi să fie totul, se loveşte de un absurd grosolan, de o "bestie reprezentativă" a tuturor gesturilor, trăirilor şi simţămintelor. Se vrea cînd dumnezeu: "Dumnezeul unui cult pe dos/ Un Dumnezeu monstruos şi satanic, de un panteism sîngeros/ Să pot exprima toată amploarea furiei mele imaginative..., ori se predă ca un Crist: "Faceţi din mine suma victimelor voastre! Aşa cum Cristos a suferit pentru toţi oamenii, vreau să sufăr/ Pentru toate victimele trecute prin mîinile voastre..."... dar oare, ne întrebăm ce nebunie îi mîna, ce fervoare îi măcina pe acei portughezi (în fine, cartaginezi, genovezi) "spre aventura indefinită, spre Marea Absolută, să realizaţi Imposibilul!". Cu adevărat, "Toată viaţa maritimă! totul în viaţa maritimă!" exclamă Pessoa în Odă maritimă.

Distanţa enormă dintre Creator şi creaţie a crescut transcendental într-un univers blocat de contingent cu resurse infinite ale infinitului rău. Dar oare aceşti poeţi sînt numai inocenţi profeţi, ori idolatria lor umileşte orice senzaţie şi discernămînt, sînt ei abstraşi, eliberaţi, ori totul, binele şi răul se fac cu acordul lor? Oare există o vină transcedentală în a exprima, în a înţelege şi pătrunde, în a fi o rotiţă în mecanica umano-divină care nu îi scuteşte de a fi prilejuri de poticnire, membre ale Desfrînatei, Babilonicei Apocalipse? Simţurile lui Pessoa, spre deosebire de maestrul său sînt totuşi bete de o mişcare în metamorfoză: personalităţile sale multiple, intens stridente, l-ar transforma în diversificarea propriei unităţi, existînd cu atît mai mult, mai asemănător lui Dumnezeu: "Sursum corda! Sus să avem inimile! Toată Materia este Spirit/ Căci Materie şi Spirit sînt doar denumiri confuze/ Date marii umbre ce îmbibă de visare Exteriorul/ Şi topeşte în noapte şi în mister Universul Excesiv!...Susum corda! te contemplu şi devin pe de-a-ntregul un imn!"

Pessoa este un poet care atinge profunzimile Fiinţei spontan, locuind un eu aparent în expresia sa, cu un alt nume, străin, pentru a învălui originea ascunsă a lucrului ca atare, a locuirii de sine. Poezia este ceva ce aşteaptă mereu în el, trezită de opium, marihuana sau morfină. Plurimorf, se povesteşte, se revarsă în poeme fluviu, călătoriile sale poematice sînt mituri, crezînd că "nimic nu este pierdut pentru poezie", că era maşinilor poate dărui bogăţii sufletului - aici, laolaltă cu alţii credem că s-a înşelat... Crucificat în sine ("Crucea mea se află înăuntrul meu, înţepenită, gata să escaladeze, să sfărîme/ Şi totul e dureros în sufletul meu larg cît Universul" - Odă marţială).

Alocîndu-şi sentimentele în poeme atribuite altor nume, nu vrea să primească amprenta nici unui caracter, nici o determinare, încercînd libertatea, eliberarea cu degetul - doreşte să-şi protejeze integritatea exprimîndu-se totuşi, aderînd într-un fel la conivenţa retoricii. Astfel, doreşte şi are acces la un Eu pur, sursă a prezenţei, chintesenţă a existentului, cum s-a spus, la singularul universal, Psyche - întreaga totalitate.

(publicat in revista Antares...)