Ironia ontologică

Doctor în filosofie, cunoscător de greacă, germană - Platon, Heidegger, Holderlin numărîndu-se printre autorii preferaţi - poetul Mihai Ursachi este în măsură să-şi pună probleme fundamentale, cum ar fi aceea care deschide volumul de faţă, şi anume perenitatea poesiei. Acest lucru este posibil prin plasarea fiinţei în zona existenţei esenţiale, poesia adevărată fiind cea care prin substanţa sa se motivează şi instituie astfel. Este vorba de naturalul poesiei perene, dar şi de "transferul efortului poetic din zona limbajului în zona existenţei, care este cea absolută..." (p.9).

Dezrădăcinat din Moldova Botoşanilor, pînă hăt în America, se consideră nu european, "ci pentru totdeauna un american, adică un om liber" (p.54). Cam aşa am putea socoti şi micile sofisme sau dileme care apar strămutate parcă din matca lor: ironia ontologică pare un termen luat din Atena lui Socrate şi replicat precum o statuie grecească, ori precum întregul Acropole, peste ocean. Conceptele filosofice aruncate în joc de Ursachi sunt fiinţe amfibii. Atunci cînd vorbeşte despre ironia ontologică, poetul pleacă de la ironia socratică, metodologică, în fond, celebra maieutică sau dialectică - "Socrate se pre-face a accepta teza adversarului, pentru a ajuta astfel la Facerea adevărului"; totuşi, sensul conceptului de ironie, îl găseşte în "ambiguitatea dizarmonică a Fiinţei", în care originează Poesia: "Poezia există pentru că Fiinţa în sine este ironică". Radicalizînd astfel ironia, Ursachi duce pînă la limită caracterul său negativ conturat de romantici, grefînd pe acest aspect secundar al fiinţei care era doar metodă sau atitudine de cunoaştere, un sens originar al fiinţei care s-a vrut a fi creatoare: "O singurătate nesfîrşită şi o dezolare fără leac e preţul naşterii acesteia, ironia absolută, adică negaţia radicală a propriei finţe poate constitui limanul acestei automahii sau faceri-de-sine" (p.12). Aceasta e teza care constituie punctul filosofic central al volumului. În rest, descinderi în zona poeticilor, consideraţii estetice şi de istoria culturii, evocări şi amintiri, o conferinţă despre Eminescu, ba chiar un poem "Către Goethe", ori pur şi simplu impresii, păreri, desigur, argumentate şi de mult bun simţ, de o modestie plină de hotărîre asupra propriului punct de vedere. Limpede în formulări, precum o teoremă matematică - un deziderat poate, al unei estetici in nuce.

Volumul mai conţine un studiu "Poezia fiinţei - de la Holderlin la Paul Celan", probabil un fragment din teza de doctorat, tradus din limba engleză (aflăm despre această teză din prefaţa semnată de Daniel Corbu). Dealtfel, problematica fundamentală a eseurilor de faţă se încadrează înlăuntrul relaţiei Fiinţă-Poesie. Citind eseurile lui Mihai Ursachi, poţi găsi cîteva repere despre această opoziţie care în cazul de faţă este rezolvată prin catastrofă. Aşa explică Mihai Ursachi... : "Putem presupune că exacerbatul complex de inadaptare a geniului holderlinian la realitatea care se prezenta lui ca Europa burgheză ar consitui simbol compensatoriu al dizarmoniei dintre spiritul germanic şi fondul mediteranean al spiritualităţii europene; atît pe plan individual, cît şi pe plan istoric, această inadecvare a trebuit să se rezolve prin catastrofă" (p18). Această viziune este generoasă, nepărtinitoare, chiar dacă împotriva simţului comun şi mai mult, prin ea, se încearcă cuprinderea unui model poetic, găsirea argumentelor reale ale Poeticii. Oare de ce Socrate îl iubea pe Alcibiade, în ciuda faptului că acesta îl dezamăgea? Pentru că Alcibiade întruchipează modelul "grecului rătăcitor" (şi cu aceasta, imaginea unei întregi culturi), arhetipul liric dionysiac grefat apoi pe spiritul germanic prin Holderlin, în "tentativa supremă de rupere din realitatea raţională şi instalarea într-un imperiu cu atît mai fictiv şi mai atemporal cu cît el este presupus a fi avut cîndva realitate temporală" (p.17). Poemul lui Holderlin, Socrate şi Alcibiade, în traducerea lui Mihai Ursachi este edificator: Alcibiade simbolizează viaţa în cel mai înalt grad, chiar dacă el este "Dispreţuitul". Mihai Ursachi, construieşte în paralel cu textul holderlinian: "În acest fine al secolului al XX-lea, cînd speranţa unei eterne tinereţi nu pare cu mult mai întemeiată decît spaima neantizării integrale şi definitive, spiritul uman, sfîşiat de dezastre, eliberat de iluzii, acoperit de dispreţ şi de glorie, se poate recunoaşte pe sine şi în aceste cuvinte: Şi se-apleacă înţelepţii/ În cele din urmă către frumos" (Friedrich Holderlin, Socrate şi Alcibiade, trad. Mihai Ursachi).

Soluţia ontologică poate fi de natură estetică? - l-am întreba noi pe magistrul Ursachi. Poate că acesta ar fi un răspuns: "La sfîrşitul sfîrşitului, Dispreţuitul este Sărbătoritul" (p.20). Pe linia opoziţiei dintre natură şi cultură, Mihai Ursachi divaghează superior, în eseul "Excelsior". Meditînd asupra lui "homo artifex", constată că gustul acestuia pentru frumos îl înstrăinează de natura care l-a făcut posibil. "Gustul pentru frumos, care înseamnă o trădare şi un divorţ, îl separă şi îl înstrăinează într-o sferă superioară şi inconceptibilă pentru restul fiinţei. Şi în virtutea unui cosmic echilibru imanent, cu cît erezia este mai radicală şi mai avansată, răsplata durerii de a o săvîrşi e mai fabuloasă. Fiindcă e într-adevăr o mare suferinţă a despărţirii, a ingratitudinii ştiute şi a înstrăinării, în ascensiunea spiţei la cultură şi a individului creator către artă". (p.34). Viziunea se înscrie probabil pe linia idealismului german şi e mai aproape de Schelling, la care natura este opera de artă a lui Dumnezeu. Aici, Mihai Ursachi exprimă esenţa spiritului creator înstrăinat de sine ca natură: "Precipitat în nenatură ca pedeapsă a dorului său de a fi însăşi fiinţa, spiritul creator ţîşneşte însă deasupra naturii, excelsior, triumfă îngerul căzut. În zona degajată a frumosului îşi clădeşte sieşi cu febrilitate o lume cu totul a sa, expresie a interiorităţii sale eliberate; această lume a liberei ficţiuni este cu atît mai aproape de idealul ei cu cît mimează mai adînc natura primitivă pe care o neagă". Atunci cînd te întrebi dacă argumentele sale ţintesc către o metafizică, constaţi, totuşi, că ele se inscriu în domeniul "ironiei ontologice", mai aproape de morală. Ideea este că "după milenii de rafinament, poezia devine o înşiruire de cuvinte accidentale, obiecte naturale ca sunetele muzicii concrete; astfel se dezice complet şi radical de ceea ce constituie însăşi fiinţa şi raţiunea ei de a fi" (p.35). Paradoxul modernismului ar consta în faptul că fiind împotriva formalismului, cu atît devine mai conformist şi mai formal, instituind "dogma lipsei de coerenţă şi au sustras astfel poezia de sub jurisdicţia cenzurii raţionale". E absurd, ca după 50 de ani şi mai bine, suprarealismul să mai fie considerat modernism. Soluţia, cel puţin teoretică nu ar consta în reinstitirea tradiţionalismului, ci a unui "nou modernism", susţine Mihai Ursachi. Desigur, resursele pentru realizarea practică a acestui deziderat aparţin inefabilului poetic, ca un duh, mai bine ca un spirit universal, ca să-l ironizăm pe Hegel, care se plimbă deasupra reliefului accidentat al fiinţei. Mihai Ursachi este optimist: "Moartea anunţată a literaturii nu se poate produce, decît - şi nici atunci - cînd moartea anunţată a speciei umane s-ar produce. Misterul vieţii şi al poeziei contaminează Universul; acesta este o lege mai tare decît orice metal existent sau imaginabil... Poezia o face Neantul, în întunecata-i dorinţă de a fi altceva... Poezia o face Neantul, în sine, pentru sine, din groaznica-i substanţă. Iat tu rătăceşti, pe oceane de smoală, sub cerul de smoală, şi steaua incertă - unica stea - se numeşte Carnagiu. Orbecăială guvernată de-o lege mai dură decît oricare metal". Astfel apare Ideea, în lumina Poetului...

(publicat in revista Antares...)